Ruxandra şi Nicolae Sofian,

Morminte celebre condamnate la paragină

Situate în imediata vecinătate a Bisericii Cimitirului „Pacea” din municipiul Botoşani, mormintele şi monumentul care eternizează memoria unor mari filantropi ai Botoşanilor secolului al XIX-lea, Ruxandra şi Nicolae Sofian, ctitori de acte cu bătaie lungă în folosul botoşănenilor, se pierd, la rându-le, printre obişnuitele bălării ale cimitirelor botoşănene, departe de a fi pusă în valoarea lor patrimonială, ca în cazul atâtor monumente aflătoare la noi, este drept, ceva mai puţine ca în alte centre ale ţării. Ruxandra Sofian (1827-1896), bunăoară, s-a afirmat aici, la Botoşani, în condiţiile dificile ale susţinerii Războiului de Neatârnare, din 1877-1878, în acţiunea colectării de bani şi ofrande pentru ostaşii români răniţi, fii bravi ai Botoşanilor, activând în Comitetul (Societatea) Doamnelor din Botoşani, ca membră în comitetul său executiv, pus sub preşedinţia Reginei Elisabeta, având ca sarcină „să primească în îngrijire banii şi obiectele ce se vor oferi de către filantropii de ambele sexe, în ajutorul ostaşilor noştri răniţi”. Misiunea onorantă şi îndeplinită. Apoi, prin baluri, serbări, concerte ş.a., Comitetul Societăţii Femeilor (Doamnelor) Române al Societăţii Reuniunii Doamnelor Române din Botoşani, Ruxandra Sofian şi-a adus aportul la numeroase acte de caritate în folosul Botoşanilor şi al botoşănenilor. Într-o vreme, sediul acestor societăţi filantropice s-a aflat în Casa Nicolae Sofian – Arapu, aflată în parcul aferent actualului Spital Judeţean „Mavromati”, cu faţa la Bulevardul Eminescu, pisania de pe porticul casei consemnând – „Acest sfânt locaş cu hramul Sfântului Nicolae s-au făcut din nou, din temelii, la anul 1838, de d. Stolnicul Neculai Sofian cu a sa cheltuială spre vecinica pomenire a părinţilor săi şi a tot neamul”. Am mai adăuga că mulţi săraci ai Botoşanilor au beneficiat, la sfârşitul secolului al XIX-lea de generozitatea şi caritatea actelor Ruxandrei Sofian, ca în 1889, 1890, 1891 ş.a. Neculai Sofian (1812-1900) s-a dovedit un mare filantrop al Botoşanilor, unele dintre actele sale dăinuind şi în ziua de astăzi, cu precădere frumoasa bijuterie arhitectonică a municipiului, „Casa Sofian”, din păcate, în paragină şi ea. Dispariţia sa din viaţă, în 1900, n-a trecut neobservată, mass-media locală şi centrală consemnându-i faptele – „Defunctul şi-a lăsat întreaga avere (3 milioane) azilului de bătrâni din Botoşani, înfiinţat de dânsul, cu condiţia ca numărul paturilor să sporească de la 25 la 50, să se înfiinţeze 4 şcoli agronomice pe moşiile sale şi să se împartă în fiecare an la Sf. Nicolae câte o mie lei celor mai sărace familii de săteni de pe moşiile sale” („Albina”, 1 octombrie 1900). Mai insistăm asupra marilor sale acte filantropice, spicuind şi din Testamentul său – „Institutul Nicolae Sofian (n.n. actuala „Casă Sofian”), legatarul meu universal, va înfiinţa şi întreţine câte o şcoală practică de agricultură pe moşiile mele Havârna şi Livenii din judeţul Dorohoi, Zosinu sau Băluşenii din judeţul Botoşani, precum şi pe Pilipăuţii din judeţul Dorohoi. Partea mea din moşia Pilipăuţi, lăsată institutului de defuncta mea soţie Ruxandra Sofian va fi anume afectată, conform testamentului acesteia, la întreţinerea ospiciului de infirmi, înfiinţat de mine în oraşul Botoşani şi dependinţe tot de instituit (…) Institutul va da la 20 de şcolari sărmani din oraşul Botoşani câte o bursă lunară până la 20 lei…”. Să mai spunem că Neculai Sofian a fost, o vreme, şi primar al urbei Botoşanilor, ca şi senator, întru înţelegerea mai corectă a personalităţii sale. Sunt toate acestea argumente în plus pentru cinstirea celor doi filantropi, Ruxandra şi Nicolae Sofian, motivând restaurarea monumentului din Cimitirul „Pacea”, prin lipirea la loc a îngerului de bronz din partea dreaptă, recuperat după o încercare de furt, aflat la biserică, eventual şi a cununii de lauri, tot de bronz, prin reconstituirea ei, în cazul în care nu se mai păstrează. Nici un efort, în acest sens bun nu este de nesocotit, dimpotrivă. Mai menţionăm că ilustraţia textului aparţine lui Eduard Setnic.