Octav Bancila

Octav Băncilă
Autoportret
(1872-1944)

Octav Băncilă (n. 4 februarie 1872, Botoșani - d. 3 aprilie 1944, București) a fost un pictor realist român și activist politic de stânga.
A fost fiul lui Vasile Băncilă și al Profirei, născută Neculce, descendentă a cronicarului. Rămas orfan la vîrsta de patru ani, și-a petrecut copilăria în casa surorii mai mari, Sofia, căsătorită la Iași cu Ioan Nădejde, unul dintre fondatorii revistei Contemporanul. Octav Băncilă a urmat școala primară și două clase la Liceul Ștefan cel Mare, după care în 1887, s-a înscris la „Școala de Arte Frumoase” din Iași. Anii de studii la această școală, unde i-a avut profesori pe Gh. Panaiteanu Bardasare și C.D. Stahi, i-au dat posibilitatea să-și însușească o serioasă pregătire profesională. Între 1894–1898, și-a continuat studiile la „Academia de Arte Frumoase” din München. În Germania a avut ocazia să lucreze în atelierele pictorilor Haschbe și Lenbach, realizînd și expoziții personale cu lucrările create în acea perioadă. Apoi se duce în Italia, unde studiază operele lăsate de Renașterea italiană.
Întors la Iași, Octav Băncilă s-a afirmat cu toată vigoarea talentului său în primele decenii ale secolului al XX-lea, într-o epocă de puternice frământări sociale. Și-a închinat cei mai avântați ani din viață – mai ales între 1905–1916 – cauzei muncitorimii și țărănimii. În numeroase lucrări, ca Muncitorul (1911), Grevistul, Întrunire (1914), Pax (1915), el a zugrăvit chipul muncitorului. De asemenea, el a consacrat temei țărănești numeroase tablouri. Răscoalele din 1907 i-au inspirat 15 lucrări, dintre care amintim: Înainte de 1907; 1907, Execuția, Recunoașterea, Înmormîntarea, După răscoale, Historia. A înfățișat și alte laturi ale vieții țăranilor, legate de munca și de momentele de repaos în mijlocul naturii, dar opera sa cuprinde și portrete, peisaje, flori și naturi statice.
Octav Băncilă a fost profesor de desen și caligrafie la Școala normală „Vasile Lupu” (1901) și la Gimnaziul „Ștefan cel Mare”, iar în perioada 1916-1937 a fost numit profesor la „Școala de Belle Arte” din Iași. În perioada 1908-1935 și-a prezentat lucrările în cadrul unor expoziții deschise la Iași și București, singur sau alături de alți mari artiști ai vremii, Gheorghe Petrașcu, Jean Alexandru Steriadi, Paul Verona, Ion Mateescu. În anul 1942 a participat la expoziția colectivă a Salonului Moldovei, unde a primit Premiul Național.