Octav Bancila

Octav Băncilă
Autoportret
(1872-1944)

Octav Băncilă (n. 4 februarie 1872, Botoșani - d. 3 aprilie 1944, București) a fost un pictor realist român și activist politic de stânga.
A fost fiul lui Vasile Băncilă și al Profirei, născută Neculce, descendentă a cronicarului. Rămas orfan la vîrsta de patru ani, și-a petrecut copilăria în casa surorii mai mari, Sofia, căsătorită la Iași cu Ioan Nădejde, unul dintre fondatorii revistei Contemporanul. Octav Băncilă a urmat școala primară și două clase la Liceul Ștefan cel Mare, după care în 1887, s-a înscris la „Școala de Arte Frumoase” din Iași. Anii de studii la această școală, unde i-a avut profesori pe Gh. Panaiteanu Bardasare și C.D. Stahi, i-au dat posibilitatea să-și însușească o serioasă pregătire profesională. Între 1894–1898, și-a continuat studiile la „Academia de Arte Frumoase” din München. În Germania a avut ocazia să lucreze în atelierele pictorilor Haschbe și Lenbach, realizînd și expoziții personale cu lucrările create în acea perioadă. Apoi se duce în Italia, unde studiază operele lăsate de Renașterea italiană.
Întors la Iași, Octav Băncilă s-a afirmat cu toată vigoarea talentului său în primele decenii ale secolului al XX-lea, într-o epocă de puternice frământări sociale. Și-a închinat cei mai avântați ani din viață – mai ales între 1905–1916 – cauzei muncitorimii și țărănimii. În numeroase lucrări, ca Muncitorul (1911), Grevistul, Întrunire (1914), Pax (1915), el a zugrăvit chipul muncitorului. De asemenea, el a consacrat temei țărănești numeroase tablouri. Răscoalele din 1907 i-au inspirat 15 lucrări, dintre care amintim: Înainte de 1907; 1907, Execuția, Recunoașterea, Înmormîntarea, După răscoale, Historia. A înfățișat și alte laturi ale vieții țăranilor, legate de munca și de momentele de repaos în mijlocul naturii, dar opera sa cuprinde și portrete, peisaje, flori și naturi statice.
Octav Băncilă a fost profesor de desen și caligrafie la Școala normală „Vasile Lupu” (1901) și la Gimnaziul „Ștefan cel Mare”, iar în perioada 1916-1937 a fost numit profesor la „Școala de Belle Arte” din Iași. În perioada 1908-1935 și-a prezentat lucrările în cadrul unor expoziții deschise la Iași și București, singur sau alături de alți mari artiști ai vremii, Gheorghe Petrașcu, Jean Alexandru Steriadi, Paul Verona, Ion Mateescu. În anul 1942 a participat la expoziția colectivă a Salonului Moldovei, unde a primit Premiul Național.

Gheorghe Avramescu

 

Generalul Gheorghe Avramescu.

Gheorghe Avramescu (n. 26 ianuarie 1884 - d. 3 martie 1945 ? ) a fost un general de armată român, care s-a distins în luptele celui de-al doilea război mondial. În ciuda meritelor sale, a fost arestat de autoritățile militare sovietice și există suspiciunea că ar fi fost executat de NKVD.

Cuprins [ascunde] 1 Tinerețea și începutul carierei militare 2 Primul război mondial 3 Al doilea război mondial 4 Moartea generalului Avramescu 5 Decorații 6 Bibliografie

[modifică] Tinerețea și începutul carierei militare

Gheorghe Avramescu s-a născut la data de 26 ianuarie 1884 în județul Botoșani într-o familie modestă de țărani. În anul 1906 a fost admis la Școala de infanterie din București, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu. S-a căsătorit în 1913 cu Adela Gologan. A participat la luptele celui de-al doilea război balcanic, după terminarea căruia a urmat cursurile Școlii Superioare de Război.

[modifică] Primul război mondial

La intrarea României în primul război mondial, căpitanul Gheorghe Avramescu s-a aflat dislocat la comanda unei companii în Dobrogea. A luat parte al luptele din Dobrogea de la Parachioi – Calaici, Mulciova, Perveli și Muratan. S-a distins în luptele pentru apărarea Bucureștiului (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916), și în timpul retragerii în Moldova în luptele de la Urziceni, Glodeanu Sărat și Pogoanele.
Pentru faptele sale din această campanie a fot decorat în anul 1917 cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler cu panglică de Virtute Militară. A luat parte la bătălia de la Mărășești în calitate de comandant de batalion. Pentru faptele sale de arme a primit Ordinul Coroana României, clasa Ofițer cu panglică de Virtute Militară. În anul 1918 a fost numit în Statul Major al Diviziei 1 vânători de munte, deși nu terminase cursurile Școlii Superioare de Război. A fost trimis să-și desăvârșească studiile militare, dar decretarea mobilizării și reintrarea României în război l-au determinat să se reîntoarcă la Divizia 1 de vânători de munte. După încheierea luptelor din Ungaria împotriva Republicii Sfaturilor, a absolvit Școala Superioară de Război, al doilea din promoția sa. Până în 1932 a îndeplinit diferite funcții de comandă în mai multe unități militare, când în octombrie a fost numit șef al Biroului 6 transport al Marelui Stat Major. În anul 1935 a fost avansat la gradul de general de brigadă, iar în 1940 la gradul de general de divizie.

[modifică] Al doilea război mondial

Generalul Gheorghe Avramescu împreună cu generalul Corneliu Dragalina pe front.

Declanșarea celui de-al doilea război mondial l-a găsit la comanda Corpului Vânătorilor de munte, cu care a participat la eliberarea Bucovinei (iunie 1941). Pentru realizările sale din această perioadă a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a și Ordinul german Crucea de Fier clasele a II-a și I.
A participat la înaintarea Armatei a 11-a germană asigurându-i cu oamenii săi securitatea flancului stâng. A participat la luptele din Crimeea și cele pentru cucerirea Sevastopolului. Corpul vânătorilor de munte a fost subordonat Armatei a 11-a germane și comandantului acesteia feldmareșaul Erich von Manstein. Au existat perioade în 1941 în care unitățile vânătorilor de munte români au fost subordonate nemijlocit diverselor corpuri germane. Generalul Avramescu a protestat față de această situație și ca urmare, vânătorilor de munte din subordinea sa le-a fost stribuit propriul sector de luptă în momentul asaltului final asupra Sevastopolului. Pentru faptele de arme din timpul campaniei din Crimeea, generalul Avramescu a primit Ordinul "Mihai Viteazul" clasa a II-a și Crucea Germană de Aur. În perioada următoare, Generalul Avramescu nu a participat direct la lupte, rămânând încartiruit în Crimeea. În această perioadă a luat inițiativa organizării cantinei săracilor din Simferopol, unde erau hrăniți zilnic peste 2.000 de nevoiași.
La sfârșitul anului 1943, generalul Gheorghe Avramescu a fost transferat la comanda unui corp de armată în Transnistria, în fruntea căruia a participat la luptele din Moldova din 1944. La data de 1 august 1944, în ajunul declanșării Operațiunii Iași-Chișinău a preluat comanda efectivă a Armatei a 4-a, în lipsa comandantului de drept, generalul Ioan Mihail Racoviță. Pe 20 august 1944, generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu. Ca urmare, a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului.
După arestarea lui Antonescu de pe 23 august 1944, generalul Avramescu s-a reîntors la comanda unui corp de armată, pentru ca pe 4 septembrie să fie numit în fruntea noii Armate a 4-a, pe care a condus-o în luptele din Transilvania. Pe 25 octombrie 1944, militarii români de sub comanda Generalului Avramescu a eliberat Careiul, ultima localitate românească dintre cele cedate prin Dictatul de la Viena din 1940. În toamna anului 1944, a fost înaintat la gradul de general de armată.
Trupele comandate de Avramescu au continuat luptele forțând cursul râului Tisa și mai apoi pe valea Hernadului și prin Muntii Hegyalja, pâna în Slovacia.
În cadrul colaborării cu Armata Roșie, armata română a avut numeroase probleme. Generalul Avramescu a protestat de mai multe ori față de proasta aprovizioanare a trupelor din subordinea sa și a misiunilor de luptă peste posibilitățile lor. În ceea ce privește aprovizionarea, mareșalul Rodion Malinovski i-a răspuns că proasta aprovizionare se datorează "sabotajului ofițerilor din vechiul regim”.
În această perioadă a apărut un raport cu privire la o pretinsă tentativă de dezertare a generalului Avramescu, poate pentru că ginerele său dezertase deja la germani. Conform memoriilor lui Gheorghe Mihail, generalul Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, l-a chemat pe Avramescu pentru a-i arăta un denunț prin care se afirma că generalul Avramescu ar fi luat legătura cu trupele germane din fața sa. Dat fiind faptul că generalul Avramescu mai avea doar o lună până la atingerea vârstei de pensionare, Constantin Sănătescu i-a acordat la 11 ianuarie 1945 un concediu de 25 de zile mai înainte de a-l trece în rezervă.
Comnadantul Frontul al 2-lea Ucrainian, mareșalul Malinovski, a cerut reîntoarcerea la comanda trupelor române a generalului Avramescu, pretextând că Armata a 4-a a pierdut 50% din capacitatea operativă după plecarea comandantului ei, lucru cel puțin discutabil, dată fiind deosebita competență a noului comandant, generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu. Revenit la comandă la 19 februarie 1945, generalul Avramescu a condus cu succes luptele din prima fază a Operațiunii Zvolen – Banska Bystica din Slovacia.

[modifică] Moartea generalului Avramescu

Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofițerilor din delegația română li s-a comunicat că Avramescu și generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemați de mareșalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenții pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-s sfătuit să ceară lămuriri Ministerul Apărării sau Statul Major Român.
Pe 3 martie 1945, Adela, soția generalului și fiica sa, Felicia, au fost arestate și trimise în Siberia. Felicia s-a sinucis, iar Adela s-a reîntors în România în 1956.
Autoritățile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeași zi cu arestarea soției și fiicei sale, într-un atac aerian asupra mașinii cu care era transportat, iar trupul neînsuflețit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, mașina în care era transportat a fost lovită de un singur glonț, care s-a întâmplat să-l ucida pe general.
"Cazul generalului Avramescu" rămâne deschis pentru cercetarea istoricã, fiind așteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanțelor morții sale.
Pe 23 octombrie 2000, rămășițele pământești ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România și au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.

[modifică] Decorații

• Ordinul Mihai Viteazul cl. II - prin DR 2549/1.09.1942 (general de corp de armată, comandantul Corpului de Munte)
• Ordinul Mihai Viteazul cl. III - prin DR 2886/17.10.1941 (general de divizie, comandantul Corpului de Munte)
• Ordinul Mihai Viteazul cl. III cu spade - prin DR 2254/ 15.11.1944 (general de corp de armată, comandantul Armatei 1)
• Crucea de Fier cl. I - 29 iulie 1941
• Crucea de Fier cl. II - 29 iulie 1941

Elie Radu

Acad. Elie Radu.

Elie Radu (n. 20 aprilie 1853, Botoșani - d. 10 octombrie 1931) a fost un inginer constructor de poduri și șosele, pedagog și academician român. S-a dovedit un luptator pentru drepturile profesionale ale inginerilor, a stimulat și a îndrumat creația inginerească. A deținut funcția de președinte al Societății Politehnice în anii 1898, 1903 și 1904.

[modifică] Studii

Elie Radu a văzut lumina zilei într-o epocă de mari prefaceri pentru Moldova, la 20 aprilie 1853, la Botoșani. După absolvirea școlii primare și a gimnaziului la Botoșani, a fost trimis la Iași ca sa-și continue studiile la Universitatea Mihăileană. Tatăl său, om receptiv pentru progres și învățătură, l-a încurajat pe Elie în hotărârea lui de a deveni inginer. Astfel, tânărul Elie a plecat la Bruxelles, în anul 1872, unde a urmat cursurile la Școala Politehnică, pe care a absolivit-o în 1877, obținând tiltlul de inginer diplomat. În decembrie 1877, după întoarcerea în țară, își realizează visul adolescenței intrând în serviciul Ministerului Lucrărilor Publice, unde debutează ca inginer alături de Anghel Saligny (1854-1920), la controlul liniei ferate Ploiești-Predeal.

[modifică] Proiecte și lucrări realizate

Elie Radu a contribuit la construirea șoselelor transcarpatice, realizate după Marea Unire cu Transilvania. În Ministerul Lucrărilor Publice a avansat continuu, ocupâd funcții ca subdirector, director și director general, ajungând la gradul de inginer inspector general clasa I. A construit 650 km de căi ferate după concepții proprii. Una dintre cele mai importante trasee de cale ferată realizate de el este linia Târgu Ocna - Comănești - Palanca. A proiectat și realizat numeroase poduri din beton armat și tabliere metalice, o realizare deosebită fiind considerată legarea malurilor Siretului prin opt poduri. În 1889, Elie Radu realizează o stație de captare a apei subterane la Bragadiru, unică în Europa, și prima rețea de alimentare a orașului București. Ulterior a mai realizat și alimentarea cu apă a orașelor Botoșani, Sinaia, Drobeta Turnu-Severin, Târgoviște, Iași. I se datorează proiectarea și construirea a 60 de clădiri de gări, remarcabile fiind cele de la Curtea de Argeș, Comănești și Galați. Sub conducerea sa a fost proiectată si realizată construcția clădirii Ministerului Lucrărilor Publice, în prezent Primăria Capitalei.

[modifică] Activitatea didactică

În 1894, a fost numit profesor la Școala Națională de Poduri și Construcții Civile, unde a predat cursurile de Trigonometrie, Poduri și Construcții Civile. La înființarea Școlii Politehnice din București, în 1920, va preda aici cursurile: Edilitate, care se referea la canalizarea și aprovizionarea cu apă a centrelor urbane și Procedee generale de construcții. Având în vedere realizările sale importante, Academia Română l-a ales Membru de Onoare în anul 1927.
S-a stins din viață la 10 octombrie 1931, la vârsta de 78 de ani, după o muncă neîntreruptă, lăsând în urmă o operă pentru eternitate.

Constantin Gane

CONSTANTIN I. GANE 

Nicolae Nitã 

      Scriitorul de mai târziu, Constantin I. Gane, s'a nãscut la 27 Martie 1885 la Botosani. Studiile primare si secundare în orasul natal; superioare, în Germania, la Universitatea din Rostock de unde obtine titlul de Doctor in Drept (1910). Premiul "Gheorghe Asachi" al Academiei Române (1933). Scriitor de seamã, publicist. A prezentat în chip romantat în lucrãrile sale, numeroase momente importante din istoria Neamului Românesc, întemeiate însã pe cunoasterea perfectã a bazei documentare. Si-a adus o contributie masivã la conturarea imaginii vietii cotidiene în Principatele Române si în domeniul genealogiei. Portretist iscusit. A condus revista "Sânzana", Bucuresti.       In ultimul volum (III) al lucrãrii sale de cãpãtâi, "Trecute vieti de Doamne si Domnite", C. Gane scria: "Nu-mi pot continua cartea, cãci a fost ucis Cãpitanul meu si al Neamului".
      Condamnat de regimul comunist la multi ani de închisoare, a înfruntat cu mare curaj teroarea si sãlbãticiile la care a fost supus de cerberii comunisti, fãrã a ceda din convingerile sale legionare.
      Asasinat din ordinul regimului comunist în închisoarea Aiud la 12 Aprilie 1962(?), la vârsta de 77 de ani si apoi aruncat intr'o groapã comunã.

Isidore Isou

 

Isidore Isou (născut Ioan-Isidor Goldstein pe 31 ianuarie 1925, decedat pe 28 iulie 2007) a fost un poet, critic de film și artist vizual francez de origine română. El a fost fondatorul lettrismului, o mișcare artistică și literară inspirată mai ales din dadaism și suprarealism.

Grigore Antipa

Acad. prof. dr. Grigore Antipa, director al Muzeului naţional de istorie naturală (1892-1944).

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoșani, d. 9 martie 1944, București) a fost un naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este întemeietorul Muzeului Național de Istorie Naturală din București, care îi poartă numele.

Cuprins [ascunde] 1 Studii 2 Cariera 3 Bibliografie 4 Legături externe 5 Note

[modifică] Studii

A făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Și-a continuat cercetările științifice în Franța și Italia. Din această perioadă datează un studiu asupra evoluției glandei timus la pești.

[modifică] Cariera

În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul "Elisabeta". Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.
Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de la Agigea și cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervația a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervația mai există). Institutul Biooceanografic din Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Maritime și Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.
Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și delta Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la nordul și sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de înmulțire ale peștilor. Cherhanalele cooperative au înbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor și a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa "Geonomie"^[1] a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, și la prăbușirea productivității peștelui (parțial compensată astăzi prin piscicultură).
A fost director al Muzeului Național de Istorie Naturală (1892 - 1944). Principiile și inovațiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul și explicarea colecțiilor, au stârnit interesul specialiștilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d'histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureștean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deșertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene și americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecțiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române și a mai multor academii din străinătate. A întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie. L-a recomandat ca șef de secție pe oceanologul și biologul Mihai C. Băcescu.

Ruxandra şi Nicolae Sofian,

Morminte celebre condamnate la paragină

Situate în imediata vecinătate a Bisericii Cimitirului „Pacea” din municipiul Botoşani, mormintele şi monumentul care eternizează memoria unor mari filantropi ai Botoşanilor secolului al XIX-lea, Ruxandra şi Nicolae Sofian, ctitori de acte cu bătaie lungă în folosul botoşănenilor, se pierd, la rându-le, printre obişnuitele bălării ale cimitirelor botoşănene, departe de a fi pusă în valoarea lor patrimonială, ca în cazul atâtor monumente aflătoare la noi, este drept, ceva mai puţine ca în alte centre ale ţării. Ruxandra Sofian (1827-1896), bunăoară, s-a afirmat aici, la Botoşani, în condiţiile dificile ale susţinerii Războiului de Neatârnare, din 1877-1878, în acţiunea colectării de bani şi ofrande pentru ostaşii români răniţi, fii bravi ai Botoşanilor, activând în Comitetul (Societatea) Doamnelor din Botoşani, ca membră în comitetul său executiv, pus sub preşedinţia Reginei Elisabeta, având ca sarcină „să primească în îngrijire banii şi obiectele ce se vor oferi de către filantropii de ambele sexe, în ajutorul ostaşilor noştri răniţi”. Misiunea onorantă şi îndeplinită. Apoi, prin baluri, serbări, concerte ş.a., Comitetul Societăţii Femeilor (Doamnelor) Române al Societăţii Reuniunii Doamnelor Române din Botoşani, Ruxandra Sofian şi-a adus aportul la numeroase acte de caritate în folosul Botoşanilor şi al botoşănenilor. Într-o vreme, sediul acestor societăţi filantropice s-a aflat în Casa Nicolae Sofian – Arapu, aflată în parcul aferent actualului Spital Judeţean „Mavromati”, cu faţa la Bulevardul Eminescu, pisania de pe porticul casei consemnând – „Acest sfânt locaş cu hramul Sfântului Nicolae s-au făcut din nou, din temelii, la anul 1838, de d. Stolnicul Neculai Sofian cu a sa cheltuială spre vecinica pomenire a părinţilor săi şi a tot neamul”. Am mai adăuga că mulţi săraci ai Botoşanilor au beneficiat, la sfârşitul secolului al XIX-lea de generozitatea şi caritatea actelor Ruxandrei Sofian, ca în 1889, 1890, 1891 ş.a. Neculai Sofian (1812-1900) s-a dovedit un mare filantrop al Botoşanilor, unele dintre actele sale dăinuind şi în ziua de astăzi, cu precădere frumoasa bijuterie arhitectonică a municipiului, „Casa Sofian”, din păcate, în paragină şi ea. Dispariţia sa din viaţă, în 1900, n-a trecut neobservată, mass-media locală şi centrală consemnându-i faptele – „Defunctul şi-a lăsat întreaga avere (3 milioane) azilului de bătrâni din Botoşani, înfiinţat de dânsul, cu condiţia ca numărul paturilor să sporească de la 25 la 50, să se înfiinţeze 4 şcoli agronomice pe moşiile sale şi să se împartă în fiecare an la Sf. Nicolae câte o mie lei celor mai sărace familii de săteni de pe moşiile sale” („Albina”, 1 octombrie 1900). Mai insistăm asupra marilor sale acte filantropice, spicuind şi din Testamentul său – „Institutul Nicolae Sofian (n.n. actuala „Casă Sofian”), legatarul meu universal, va înfiinţa şi întreţine câte o şcoală practică de agricultură pe moşiile mele Havârna şi Livenii din judeţul Dorohoi, Zosinu sau Băluşenii din judeţul Botoşani, precum şi pe Pilipăuţii din judeţul Dorohoi. Partea mea din moşia Pilipăuţi, lăsată institutului de defuncta mea soţie Ruxandra Sofian va fi anume afectată, conform testamentului acesteia, la întreţinerea ospiciului de infirmi, înfiinţat de mine în oraşul Botoşani şi dependinţe tot de instituit (…) Institutul va da la 20 de şcolari sărmani din oraşul Botoşani câte o bursă lunară până la 20 lei…”. Să mai spunem că Neculai Sofian a fost, o vreme, şi primar al urbei Botoşanilor, ca şi senator, întru înţelegerea mai corectă a personalităţii sale. Sunt toate acestea argumente în plus pentru cinstirea celor doi filantropi, Ruxandra şi Nicolae Sofian, motivând restaurarea monumentului din Cimitirul „Pacea”, prin lipirea la loc a îngerului de bronz din partea dreaptă, recuperat după o încercare de furt, aflat la biserică, eventual şi a cununii de lauri, tot de bronz, prin reconstituirea ei, în cazul în care nu se mai păstrează. Nici un efort, în acest sens bun nu este de nesocotit, dimpotrivă. Mai menţionăm că ilustraţia textului aparţine lui Eduard Setnic.

Max Blecher

 

Marcel (Max) Blecher
Naștere –	(8 septembrie 1909 Botoșani, județul Botosani
Profesiune –	prozator, romancier,
Naționalitate –	român
Operă/e de debut –	Întâmplări în irealitatea imediată

Marcel (Max) Blecher (n. 8 septembrie 1909, Botoșani - d. 31 mai 1938, Roman) a fost un romancier român de origine evreiască. Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă, era destul de înstărit. Prozator și poet cu o sensibilitate maladivă, Max Blecher face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv fără false pudori, remarcabil grație coordonatei unei lucidități dilatate de veritabilă febră existențialistă. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității.
Își întrerupe cursurile la Facultatea de medicină din Paris imediat după declanșarea bolii sale: Max Blecher suferea de o boală pe atunci incurabilă, morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală. A fost internat în cîteva sanatorii, întâi la Berck-sur-mer, în Franța, apoi la Leysin, în Elveția. Apoi a fost internat în sanatoriul de la Techirghiol. Operele sale sunt în foarte mare măsură autobiografice. Suferințele sale atroce l-au impresionat profund pe Mihail Sebastian care a făcut din Max Blecher un personaj foarte important al Jurnalului său.

Cuprins [ascunde] 1 Poetul 2 Romancierul 3 Caracterizări 4 Opere 5 Monografiii despre Max Blecher 6 Studii despre Max Blecher 7 Legături externe

[modifică] Poetul

O primă și ultimă plachetă de versuri, intitulată Corp transparent (1934) îi apare cu ajutorul prietenului său Geo Bogza, versurile fiind uneori suprarealiste, dar mai adesea destul de convenționale ca tehnică. Geo Bogza l-a ajutat de altfel să-și tipărească și cele trei romane și cu el avea să poarte o corespondență asiduă.

[modifică] Romancierul

Romanul său de debut, Întâmplări din irealitatea imediată este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, "țintuit la pat" de o boală cumplită. Inimi cicatrizate - roman în care descoperim începutul bolii sale (morbul lui Pott la coloana vertebrală), care-l va doborî mult prea timpuriu. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Sașa Pană, Vizuina luminată, un "jurnal de sanatoriu", închid trăirile sale. Tînărul critic Eugen Ionescu a făcut pentru prima oară o apropiere între scrisul său și cel al lui Franz Kafka. Corpul lui avea, într-adevăr, "să se frângă... ca un copac rupt, ca o păpușă de cârpă".

[modifică] Caracterizări

Marcel Blecher a fost "...un scriitor unic... un remarcabil stilist... și prin simțul de umor prin care autorul încearcă să depășească latura tragică a existenței sale" (Camil Baltazar).
"Blecher nu este un înstrăinat de evreism, ci, dimpotrivă, nu numai colaborarile sale... dovedesc... o vibrantă și autentică personalitate iudaică..." (Ury Benador). E unul dintre eroii faimosului jurnal al lui Mihail Sebastian.

[modifică] Opere

• Corp transparent, 1934

• Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Vremea, București, 1936

• Inimi cicatrizate, 1937

• Inimi cicatrizate, 1970 (antologie și prefață de D. Pillat)

• Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană)

• Întâmplari în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, Editura Gramar, București, 1995 (ediție îngrijită, prefațată și cu un curriculum vitae de T. Vargolici)

• Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Corp transparent. Corespondență, Editura Vinea & Editura Aius, București și Craiova, 1999

• Max Blecher, mai puțin cunoscut, Editura Hasefer, București, 2000 (mai conține Scrisori către Geo și Elisabeta Bogza)
• Intamplari in realitatea imediata.Inimi cicratizate. Vizuina luminata [Craiova], Editura Aius [2009], (prefata de Constantin M. Popa)

[modifică] Monografiii despre Max Blecher

1. Ailenei, Sergiu, Introducere în opera lui M. Blecher, Iași, Editura Alfa, 2003
2. Băicuș, Iulian, Max Blecher. Un arlechin pe marginea Neantului, Editura Universității din București, 2000
3. Țeposu, Radu G., Suferințele tînărului Blecher, București, Editura Minerva, 1996

[modifică] Studii despre Max Blecher

1. Țeposu, Radu G., În căutarea identității pierdute prefața la volumul Max Blecher, Opere complete
2. Manolescu, Nicolae, Prin niște locuri rele în tratatul critic despre romanul românesc Arca lui Noe, București, Editura Gramar, 1998
3. Negoițescu, Ion, M. Blecher sau „bizara aventură de a fi om” în Engrame, București, Editura Albatros, 1975
4. Pillat, Dinu, M. Blecher în Mozaic istorico- literar Secolul XX, București, Editura pentru literatură, 1969

Alexandru Graur

Alexandru Graur
Membru titular al Academiei Române

Alexandru Graur (n. 9 iulie 1900, Botoșani - d. 9 iulie 1988) este o figură marcantă a lingvisticii românești, savant român de origine evreiască (Alter Braurer). Fiul său, Dumitru Graur, este comentator sportiv.

Cuprins [ascunde] 1 Biografie 1.1 Studii 1.2 Cariera 2 Opera 2.1 Volume 2.2 Lucrări colective 3 Afilieri 4 Premii și distincții 5 Bibliografie

[modifică] Biografie

[modifică] Studii

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din București, fiind licențiat în filologie clasică și limba română (1922). Între 1924-1929 studiază la Paris, unde obține diploma la École Pratique des Hautes Études și își susține doctoratul la Sorbona cu o teză de lingvistică indoeuropeană. Revenit la București, îmbrățișează activitatea didactică și, paralel, publică studii în diverse periodice.

[modifică] Cariera

Înființează și conduce (1941-1944) Liceul particular evreiesc. În 1946 este încadrat în învățământul superior și va funcționa ca profesor la Universitatea din București până în 1970. Între anii 1954-1956 este decan al Facultății de Filologie, iar între 1955-1974 este director al Editurii Academiei.
Activitatea sa științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române. A susținut ani în șir emisiunea radiofonică „Limba noastră”, iar în „Revista Cultului Mozaic” a deținut o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Împreună cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu, a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961) și Probleme de lingvistică generală (1959-1967).

[modifică] Opera

[modifică] Volume

• Nom d‘agent et adjectif en roumain, Paris, Champion, 1929
• Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, Editura Academiei, 1954
• Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1955 (variantă nouă, 1960)
• Fondul principal al limbii române, București, Editura Știintțfică, 1957
• Introducere în lingvistică, București, Editura Științifică, 1958 (ed. a II-a, 1965; ediția a III-a, 1972)
• Evoluția limbii române. Privire sintetică, București, Editura Științifică, 1963
• Etimologii românești, București, Editura Academiei, 1963
• La romanité du Roumain, București, Editura Academiei, 1965
• The Romance Character of Romanian, București, Editura Academiei, 1965
• Nume de persoane, București, Editura Științifică, 1965
• Tendințele actuale ale limbii române, București, Editura Științifică, 1968
• Scrieri de ieri și de azi, București, Editura Științifică, 1970
• Puțină... aritmetică, București, Editura Științifică, 1971
• Nume de locuri, București, Editura Științifică, 1972
• Lingvistica pe înțelesul tuturor, București, Editura Enciclopedică, 1972
• Gramatica azi, București, Editura Academiei, 1973
• Mic tratat de ortografie, București, Editura Științifică, 1974
• Alte etimologii românești, București, Editura Academiei, 1975
• „Capcanele” limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
• Dicționar de cuvinte călătoare, București, Editura Albatros, 1978
• Cuvinte înrudite, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
• Dicționar al greșelilor de limbă, București, Editura Academiei., 1982
• Puțină gramatică, I-II, București, Editura Academiei, 1987
• Ortografia pentru toți, București, Editura Teora, 1995

[modifică] Lucrări colective

• Scurtă istorie a lingvisticii, București, Editura Științifică, 1961 (în colaborare cu Lucia Wald; ediția a II-a, 1965; ediția a III-a, 1977)
• Gramatica limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Academiei, 1963; 1966 (coordonare)
• Istoria limbii române. I. Limba latină, București, Editura Academiei, 1965 (redactor responsabil)
• Tratat de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1972 (în colaborare)

[modifică] Afilieri

• Membru al Societății de Lingvistică din Paris (1921)
• Membru corespondent (din 1948) și membru titular al Academiei Române (din 1955)
• Președinte al Societății de Studii Clasice (1958-1988)

[modifică] Premii și distincții

• Premiul Bibesco al Societății de Lingvistică din Paris (1932, 1936)
• Premiul de Stat (1954)
• Om de știință emerit (1964)

[modifică] Bibliografie

• Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978
• Academia Română: Lista membrilor, litera G
• Comunitatea evreiască din România: Alexandru Graur
• EduSoft: Alexandru Graur

Dumitru Murarasu

Biografie

Dimitrie, acesta fiind adevăratul lui nume de botez, este fiul lui Haralambie Murărașu, preot din Botoșani. Studiile superioare le-a făcut la București și la Paris. A fost membru al Școlii Române din Franța (Fontenay-aux-Roses). Doctor în litere (București). A fost profesor la Seminarul Pedagogic "Titu Maiorescu" și la Academia Comercială din București. Cariera universitară a fost întreruptă la instaurarea regimului comunist.
Este cunoscut îndeosebi ca exeget al operei lui Mihai Eminescu: Comentarii eminesciene (1967), Mihai Eminescu. Viața și opera (1983). Publică mai multe ediții critice, volumele de Poezii (1970-1972) ale lui Eminescu fiind considerate ca o ediție de referință a operei poetului. Este autorul unei Istorii a literaturii române (1941), precum și al unor traduceri din limba latină: Lucrețiu, Poemul naturii (1933) , Vergiliu, Eneida (1956).
Dumitru Murărașu (n. 26 noiembrie 1896, Botoșani - d. 19 octombrie 1984, București) a fost un istoric literar, editor și traducător român.

Dumitru MURARASU - biografie - (opera si scrierile)

n. 26 nov. 1896, Botosani - m. 10 oct. 1984, Bucuresti.

Istoric literar.

Fiul preotului Haralamb Murarasu si al Profirei (n. Gheorghiu).

Bacalaureat in 1915; intrerupe studiile la Facultatea de Litere inceputa la Bucuresti, pentru a lua parte la razboi ca sublocotenent pe front, si o termina abia in 1921; licentiatul franceza si romana. Prof. secundar la Reghin (1921-1923), asistent la seminarul lui MURARASU Dragomirescu (1923-1925), bursier la Scoala Romana de la Fontenay-aux-Roses (1925-1929), dr. in litere in 1932, cu o teza despre Nationalismul lui Emi/iescu. Din 1931, profesor la Liceul „Aurel Vlaicu", conf. la Seminarul Pedagogic Universitar si prof. la Acad. de inalte Studii Comerciale din Bucuresti. Din 1941, redactor la rev. Tinerimea romana, functionar la Fabrica Pipera, dupa 1948, pensionat in 1957. Afirmat ca cercetator al poeziei Renasterii franceze, MURARASU se face cunoscut in tara ca un laborios cercetator al textelor eminesciene. Principala sa realizare este o excelenta ed. a Poeziilor lui Eminescu in trei voi., reeditata de doua ori, si a Literaturii populare, culese si prelucrate de Eminescu. Istoric literar de factura traditionalista.

Indreptandu-si initial atentia spre un domeniu mai degraba de eruditie, MURARASU se specializeaza la Paris cu Pierre Chamard in literatura Renasterii franceze si debuteaza cu un studiu despre poezia neolatina si renasterea clasicismului antic in Franta. Poezia latina a eruditilor francezi din prima jumatate a secolului al XVI-lea, „fruit naturel de 1 humanisme", este interesanta pentru autor intrucat ea exprima „le mouvement intellectuel de l epoque"; fara sa insiste asupra artei literare a acestei poezii epigonice, autorul analizeaza cu metoda si suplete acea „etat d esprit" pe care ea o exprima. Critica franceza primeste bine aceasta carte care „a nettement degage Ies caracteres generaux de la poesie neo-latine" si care „insiste avec raison sur Ies origines nationales" Dar studiile sale in acest domeniu nu vor avea alta urmare pentru ca, intors in tara, MURARASU va deveni profesor secundar de limba si literatura romana si se va dedica de acum inainte studiului clasicilor romani si problemelor legate de studiul literaturii in scoala (Lectura particulara si biblioteca scolara, 1939, in colaborare). Domeniul rezistent al activitatii sale de acum inainte este, insa, cercetarea eminesciana, nu atat aceea ideologica, despre nationalismul lui Eminescu, teza sa din 1932, care prezinta totusi sugestii fertile precum aceea despre caracterul „taranesc" al viziunii economice eminesciene sau despre problema limbii in ansamblul teoriilor sale cu privire la civilizatia nationala, ci mai ales studiile despre relatia poetului cu literatura populara si cele comparatiste, mici monografii documentare despre Eminescu si clasicismul greco-latin, despre raporturile cu moralistul suedez Oxenstiema, cu Schopenhauer s. a.. Concretizate sub forma unei editii a textelor eminesciene de literatura populara (culegeri, extrase, comentarii, prelucrari), revazuta si reeditata de mai multe ori, aceste studii comporta o cercetare si note care epuizeaza in linii mari datele concrete ale problemei, staruie asupra izvoarelor, prelucrarilor si imitatiilor reminiscentelor si influentelor folclorice in opera poetului. Spre deosebire de alte editii, aceasta „pastreaza unitatea culegerilor asa cum o atesta manuscrisele lui Eminescu", considerand ca si structura suitelor in sine este revelatoare si ca ea evidentiaza „un adanc cunoscator si intelegator al folclorului". in alt studiu, autorul pune in valoare traducerile si imitatiile din poetii clasici, precum si incercarile de versificare in metru antic ale poetului, luminand lungul drum la capatul caruia vom gasi celebra Oda. Remarcabila si, din multe puncte de vedere, neintrecuta este editia poeziilor lui Eminescu, care aduce unele corecturi indiscutabile unor poezii importante (Calin nebunul, Epigonii, Codru si salon etc); una din principalele inovatii ale editiei este publicarea cronologica a textelor, antume si postume, nefiind diferentiate decat prin corpul de litera, ceea ce creeaza mari facilitati cititorului, dar a cerut din partea editorului un efort suplimentar pentru precizarea sau aproximarea datarii nu doar a textelor izolate, ci si a ciclurilor si a marilor constructii din care se rup ulterior bucati dezvoltate independent, aspect oarecum neglijat pana atunci. Editia este insotita de un foarte bogat material documentar, cuprins in comentariile finale. Din substanta acestor bogate studii documentare, comparatiste si istoric o-literare care sunt mult mai ample decat a putut cuprinde capitolul de note al editiei, se nutreste si materia volumului aparut anterior, de comentarii eminesciene (1967); el cuprinde largi incursiuni in istoria genezei, critica filosofica, anecdotica, studiul comparat si, mai ales, in diversitatea interpretarilor posibile in cazul catorva dintre cele mai cunoscute poezii: Epigonii, Mortua est, Rugaciunea unui dac s.a. Din aceeasi substanta documentara foarte vasta decurge si ultima carte pe care autorul a putut s-o vada tiparita, Mihai Eminescu. Viata si opera, in care parcursul biografic impleteste detalii ale existentei cu circumstante ale realizarii sau desavarsirii marilor texte. Comparata -defavorabil - cu cartea lui Calinescu la aparitie, monografia are insa meritul unui echilibru intre parti si intre document si reconstituire care o face utila. Istoria literaturii romane, aparuta in patru editii pana in 1946 si apoi reeditata in strainatate, este un manual didactic si trebuie judecata ca atare. Peste schematismul inevitabil pentru o asemenea intreprindere si dincolo de animozitatile particulare ale autorului, unele inacceptabile, cartea aducea o utila trecere in revista a principalelor directii culturale ale literaturii romane, cu puncte de vedere validate de opinia generala („cei patru stalpi ai boltii" literaturii interbelice ar fi Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi si Blaga) sau chiar de o fericita si justificata indrazneala, precum importanta acordata in epoca lui Chezarie de Ramnic.

OPERA

La poesie neo-latine et la Renaissance des let-tres antique en France (1500-1549), Paris, 1928; Nationalismul lui Eminescu, Bucuresti, 1932 (ed. II, 1992); Eminescu si clasicismul greco-latin. Bucuresti, 1932; Istoria literaturii romane. Bucuresti, 1940 (ed. II, 1941; ed. III, 1943; ed. IV 1946; o noua ed., Madrid, 1959); Comentarii eminesciene. Bucuresti, 1967; Mihai Eminescu, Viata si opera, Bucuresti, 1983. Traduceri: Lucretiu, Poemul naturii, in romaneste de ~, Bucuresti, 1934 (alta ed. 1947); Vergiliu, Eneida, in romaneste de ~, studiu introductiv si comentarii de H. Mihaescu, Bucuresti, 1956; Bucolice. Georgice, in romaneste de T. Naum si ~, pref. G. Gutu, Bucuresti, 1967.

REFERINTE CRITICE

Pierre Jourda, in Revue d his-toire litteraire de la France, nr. 2, 1929; G. Calinescu, in Adevarul literar si artistic, nr. 594, 1932; MURARASU Bucur, Istoriografia; MURARASU Anghelescu, in Romania literara, nr. 41, 1981; V. Stoleru, in Buletinul Societatii de stiinte fdo-logice pe anul 1985 ; G. Calinescu, Cronici literare si recenzii, I, 1991.